Graduation...

      Nici nu știu de unde să încep. De la emoții? Sau bucurii? Oare să mă întorc înapoi în timp, cu 3 ani în urmă? Habar nu am. Cert e că vreau să știți poveste mea. Povestea de ieri mai ales. Vreau să împart această bucurie cu voi, aici, pe blog.
      Ieri dimineața, ora 9. Am ajuns la job, grăbită, cu o plăsuță în mână în care îmi feream toca de ploaia de afară.
   -Stai așa!-Mă atenționează Ema, colegul meu, în timp ce se îndreaptă spre vestiar.
  ”O-o”-mă gândeam eu. Oare ce am meșterit?
  După câteva secunde apare cu un buchet imens de trandafiri albi ,ambalați în panglică mov, și mi-l pune în față.
   -Felicitări,Kinga! Ești absolventă! Buchetul acesta e din partea colegilor.
Mi s-a tăiat răsuflarea. Sincer, nu știam ce să zic,cum să reacționez. Nu mă așteptam. Cred că acel buchet a fost un fel de atenționare pentru ce avea să urmeze mai departe. Atunci am realizat cu adevărat că aveam să termin o etapă din viața mea. Eram atât de îngropată în examene, licență, stres, încât am uitat să mă bucur de propria mea festivitate.
   -Vai,mulțumesc! Nu știu ce să zic. Nu mă așteptam...-am moțăit ceva, în timp ce ochii îmi erau țintiți pe minunatul buchet.
 

   Și nu-mi venea să cred totuși că vremea nu ține cu noi. În drum spre festivitate a izbucnit o ploaie torențială.
 -Nu a mai plouat demult!-exclamă taximetristul cu o fină ironie în voce.
 -Mda,cred că s-a mutat Londra la noi.
  Pe când am ajuns, afară deja se adunaseră colegii. Toată lumea era îmbrăcată la fel, cu o roba neagră și cu toca pătată cu un strop de roșu. Eram la fel de emoționați,la fel de fericiți și la fel de nerăbdători. Am făcut zeci de poze cu toată lumea.Am râs până ne-au dat lacrimile,și așteptam ora 16, să înceapă evenimentul de încheiere.
  

   ...Și ne-am făcut intrarea pe melodia Smooth criminal de la Michael Jackson. Un instrumental foarte fain, la vioară. Toată lumea a aplaudat, ne-a felicitat. Și acum mi se face piele de găină când mă gândesc. Am simțit melodia până în vene și înapoi. Am urcat pe scenă și am zărit-o pe mama...și pe bunicul,și pe Dan. Mi-au dat lacrimile. Am fost atât de fericită,Doamne...
   

 La finalul festivității așa mă strângea mama de mână. Era atît de emoționată. Iar bunicul... Poate că veți râde, însă și acum sunt cu lacrimi în ochi. Dar mă țin tare :)). Acea îmbrățișare a mamei și al bunicului merită fiecare emoție. Când eram mai mică, mama îmi spunea să nu o mai țin de mână când mă duc pe stradă că sunt fată mare și că nu-mi mai stă bine.Acum însă,fata mare a redevint copilașul ei. Una de care era mândră și pentru care se bucura. Un copil mic care a terminat o etapă a vieții sale. Iar cum i-a spus doamna profesoară (în timp ce și ea o strângea pe mami de mână), meritul este al meu, dar și al ei,al mamei.

  

 

  Vreau să le mulțumesc și prietenilor mei dragi,Andrei și Roly,care mi-au fost alaturi în această călătorie. M-am bucurat tare mult când i-am zărit prin mulțime, simțindu-mă cu adevărat norocoasă.
   Colegilor le doresc mult succes și multe realizări. Deși anii au zburat pe lângă noi, amintirile vor rămâne pe veci în inimile noastre. Mă bucur tare mult că i-am avut alături. Au fost colegi de treabă!

Pentru mai multe poze vizitați Kinga Horn's Blog

aici